24. Sfârșitul potopului și crizele vieții - Geneza 8:1-14

În această ediție pastorii Costi Gogoneață și Laurențiu Ionescu analizează pasajul din Geneza 8:1-14: "Dumnezeu Și-a adus aminte de Noe, de toate viețuitoarele și de toate vitele care erau cu el în corabie; și Dumnezeu a făcut să sufle un vânt pe pământ, și apele s-au potolit. Izvoarele Adâncului și stăvilarele cerurilor au fost închise, și ploaia din cer a fost oprită. Apele au scăzut de pe fața pământului, scurgându-se și împuținându-se, și, după o sută cincizeci de zile, apele s-au micșorat. În luna a șaptea, în ziua a șaptesprezecea a lunii, corabia s-a oprit pe munții Ararat. Apele au mers scăzând până în luna a zecea. În luna a zecea, în ziua întâi a lunii, s-au văzut vârfurile munților. După patruzeci de zile, Noe a deschis fereastra corăbiei pe care o făcuse. A dat drumul unui corb care a ieșit, ducându-se și întorcându-se, până când au secat apele de pe pământ.  A dat drumul și unui porumbel, ca să vadă dacă scăzuseră apele de pe fața pământului.  Dar porumbelul n-a găsit niciun loc ca să-și pună piciorul și s-a întors la el în corabie, căci erau ape pe toată fața pământului. Noe a întins mâna, l-a luat și l-a băgat la el în corabie. A mai așteptat alte șapte zile și iarăși a dat drumul porumbelului din corabie. Porumbelul s-a întors la el spre seară; și iată că în ciocul lui era o frunză de măslin ruptă de curând. Noe a cunoscut astfel că apele scăzuseră pe pământ. A mai așteptat alte șapte zile; și a dat drumul porumbelului. Dar porumbelul nu s-a mai întors la el. În anul șase sute unu, în luna întâi, în ziua întâi a lunii, apele secaseră pe pământ. Noe a ridicat învelitoarea corăbiei: s-a uitat și iată că fața pământului se uscase. În luna a doua, în a douăzeci și șaptea zi a lunii, pământul era uscat de tot.